Adevărul despre Dumnezeu este preţios


Dacă Dumnezeu a câştigat războiul,
de ce lupta continuă?

     1. Analizâd judecata

Adventiștii de ziua a șaptea au apărut în decursul anilor 1840, din concepția credinței bine stabilite că, ceasul judecății lui Dumnezeu a venit. Timp de mai mult de 140 de ani, această mișcare s-a dezvoltat în toată lumea, bazată pe convingerea că Dumnezeu aduce lumea la judecată – că El a început să facă ceva în 1844, pentru pune capăt controversei pe care El a câștigat-o la cruce cu multe secole înainte.


Dar acum, această credință despre judecata finală a început să fie intens controversată. Adesea solicitată și studiată de către creștini din afara credinței adventiste, primește acum, din interior, cea mai riguroasa reexaminare. Atât necesitatea susținerii teologice pentru o judecată a timpului din urmă, cât și calculul profetic care fixează punctul ei de început, sunt revizuite cu seriozitate. Pastori, laici, și cercetători erudiți simt această zdruncinătură a stâlpilor și urmăresc rezultatul cu uimire
Se va diviza adventismul în privința acestei chestiuni? Se va poticni și-și va pierde identitatea sa? Va lepăda el, – după cum au sugerat unii – această plăsmuire a secolului al nouăsprezecelea și-și va continua drumul fără ea?
Sau este posibil ca Dumnezeu să utilizeze această atenție fără precedent ce se acordă judecății, pentru a conduce poporul Său către o înțelegere mai adâncă  a unui adevăr vital? S-ar putea oare ca prezenta agitație să fie doar un semnal că poporul are o prea strâmtă înțelegere a judecății?  Experința din trecut ar trebui să ne învețe că, atunci când unu sau doi îl sesizează, întotdeauna vom experimenta o luptă când începem să creștem în înțelegerea lui.
Pe drept cuvânt, adventiștii ar trebui să înțeleagă, să admită că materialul discuțiilor noastre cu privire la judecata finală s-a axat pe următoarele puncte:

  1. data când a început
  2. realitatea unu Sanctuar, a unui Templu în ceruri
  3. unde slujește Isus Hristos după anul 1844
  4. si, conștiența că – într-un anumit mod – destinele individuale sunt în joc la judecată

Totuși alte probleme nu au primit o atenție corespunzătoare. De dragul cui este ținută judecata? Trebuie să-și facă Dumnezeu o părere cu privire la anumite chestiuni? Care aspecte ale problemei păcatului ce nu au fost tratate la cruce, sunt tratate acum? Fiind justificați, socotiți neprihăniți fără fapte, (Romani 3,28; 4,5) de ce este adus credinciosul și raportul faptelor sale la judecată pentru analizare? (2 Corinteni 5,10; Romani 14,10; 1 Corinteni 4,4.5). Cine sunt protagoniștii ce participă la judecată? Și care sunt problemele reale, centrale, care sunt dezbătute în curțile de judecată cosmice?
În paginile ce urmează, vom căuta o înțelegere a acestor chestiuni larg cuprinzătoare. Aceste capitole pot servi ca stimulente pentru meditație. Convingerea autorului este aceea că, nevoia noastră ce mai mare este de a situa judecata într-un cadru teologic mai larg, care-i dă o înțelegere cu mult mai bună, și nu intră în conflict cu ceea ce noi deja am înțeles despre Dumnezeu și felul Lui de a lucra. Alte chestiuni – data judecății, arhitectura exactă a sanctuarului ceresc, și localizarea fizica a lui Isus în timpul ispășirii finale – toate acestea pot fi înțelese mai bine după ce este stabilit acest cadru de bază. Chestiunea cea mai importantă este totuși aceea, de a vedea judecata preadventă, finală, ca o parte necesară și pe deplin biblică a Planului lui Dumnezeu de a pune capăt problemei păcatului din univers.

2. O problemă cu multe fețe

Activitatea lui Dumnezeu, de la rebeliunea lui Lucifer în cer, a avut un singur scop, o singură țintă: de a eradica, de a șterge păcatul din univers. Și toată activitatea din sanctuarul lui Dumnezeu – așa cum este ilustrată de către aceea din sanctuarul pământesc – a fost în serviciul aceleiași ținte.

Însă păcatul este o problemă cu multe fețe. A vedea problema păcatului este prea simplu, înseamnă a ne aștepta la o soluție prea simplă a acestuia. Studiul cu privire la judecata finală ne va nemulțumi, dacă nu vedem judecata în contextul a tot ce ce face Dumnezeu ca să șteargă păcatul. Pentru a face aceasta, trebuie să avem un tablou clar al naturii păcatului, o imagine clară a naturii acestuia.

În esența lui, păcatul este o problemă de legătură, de relație – o relație întreruptă între Dumnezeu și poporul Său. Însă Satana, poate numai într-un singur fel, fie să provoace, fie să mențină o legătură între creaturile libere, raționale și Creatorul lor. Și aceasta o face înșelâdu-le cu privire la caracterul minunatului lor Dumnezeu. Activitatea fundamentală a lui Satana este aceea de a minți, de a înșela, de a conduce greșit mințile. Și focarul atacului său primar este asupra minții, asupra creierului omului.

Isus l-a taxat, etichetându-l ca un mincinos prin natură – într-adevăr, chiar tatăl tuturor minciunilor. (Ioan 8,44). Puterea lui asupra națiunilor a fost realizată prin înșelăciune. (Apocalipsa 20,3; Ieremia 9,5). Satana a atras prin amăgire mai mult de o treime din îngerii cerului, conducându-i să aleagă tirania sa mai degrabă decât corectitudinea lui Dumnezeu (Apocalipsa 12,9). Utilizând întocmai aceiași metodă – sugerând neadevăruri cu privire la Dumnezeu, ca să distrugă credința lor în El – Satana a momit pe primii păriți la rebeliune. (1 Timotei 2,14; compară cu Geneza 3, 1-7). De șapte ori în cartea Apocalipsei, activitatea lui Satana în ultimile zile pe pământ este indentificată ca fiind înșelăciune, impostură. (Apocalipsa 12,9; 13,4; 18,23; 19,20; 20,3.8.10).

A cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi și a ne încrede în El. De aceea de nimic nu se teme  Satana mai mult, decât de faptul că oamenii ar putea ajunge la cunoștința adevărului (2 Timotei 3,7). Nu “adevărul” în mod abstract, ci adevărul despre o Persoană. De aceea păcatul își are originea cât și puterea sa continuă, în amăgirea cu privire la Dumnezeu.

Pentru a ne ajuta în urmărirea acestor fațete multiple ale păcatului, să analizăm primul element al unei diagrame pe care vom continua să o dezvltăm în acest capitol:

PROBLEMA PĂCATULUI

Atunci când amăgirea își atinge ținta sa – mintea creaturilor lui Dumnezeu, – și ele aleg să creadă amăgirea – rezultatul este o legătură sfărâmată. Încrederea în Dumnezeu cedează locul scepticismului, loialitatea dă cale liberă rebeliunii, și supunerea inteligentă face loc independenței sfidătoare. Acea relație, acea legătură nobilă, demnă, între Dumnezeu și poporul Său este cunoscută ca fiind “credința”, și înșelătoriile lui Satana distrug credința. Amăgirile lui țintesc să stabilească o suveranitate separată asupra propriilor vieți, deoarece ei nu mai pot vedea în continuare pe Dumnezeu, ca pe Cineva în care se pot încrede, care să conducă viețile lor. Comportamentele lor autodistructive, care decurg din aceasta, nu sunt problema reală a păcatului. Ele sunt doar rezultatul. Problema reală a păcatului, însăși inima chestiunii este întreruperea legăturii credinței.

PROBLEMA PĂCATULUI


Mai mult decât orice altceva, legătura aceasta a credinței care a fost întreruptă între Dumnezeu și creaturile Sale, a fost cea care a mâhnit cel mai mult inima Dumnezeului nosru. Isus a făgăduit că Duhul Sfânt avea să convingă lumea de păcat, “fiindcă ei nu cred în Mine”. (Ioan 16,9). Apostolul Pavel afirmă că orice face o persoană, chiar faptele bune, despărțite de o legătura a credinței cu Isus Hristos este păcat căci, “tot ce  nu vine din încredințare, din credință, este păcat” (Romani 14,23).

Legătura aceasta de credință, întreruptă cauzează trei rezultate distincte, care totuși sunt legate între ele. Vom privi la ele însă în mod separat, deoarece fiecare dintre ele face apel la lucrarea vindecătoare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu le spusese lui Adam și Eva, că menținerea relației vitale de credință cu El era esențială, și dacă ar fi întrerupt-o vreodată (așa cum a fost simbolizată prin măncarea din pomul oprit), rezultatul avea să fie moartea. (Geneza 2, 16.17). De observat că Dumenezeu nu i-a amenințat că-i va omorî, ca răzbunare, ci mai degrabă le-a împărtășit un adevăr profund și exact cu privire la rezultatele separării lor de Dătătorul Vieții. (vezi Proverbe 8,36 si Efeseni 4,18). De notat, de asemenea și faptul că moartea care este consecința inevitabilă a înstrăinării față de Viață, este o moarte care ne separă pentru totdeauna de Dumnezeu. Termenul biblic este “moartea a doua” (Apocalipsa 20,6; 21,8)

Însă când Adam și Eva au ales alt stăpân, Dumnezeu s-a interpus imediat, prevenind distrugerea lor imediată. Dumnezeu nu a dorit niciodată ca vreunul să piară; ci în loc de aceasta El dorește “ca toți să vină la pocăința”. (2 Petru 3,9). Și aducerea cuiva la pocăință necesită timp – timp ca să se înlocuiască eroarea cu adevărul și neîncrederea cu încredere.

Totuși chiar când Dumnezeu le prevăzuse timp de pocăință, ei erau conștienți că meritau moartea. Această sentință dreaptă cu privire la moarte atârnă deasupra întregii omeniri, trecând și asupra noastră din pricina vinei noastre.

PROBLEMA PĂCATULUI

Vina nu este doar un simțământ de remușcare – deși un astfel de simțământ este implicit. Vina este o situație legală exactă, dar ea nu face apel la mânia lui Dumnezeu sau la lepădarea noastră ca păcătoși. Într-adevăr, faptul că deși vinovați, suntem în viața și nu morți pe vecie, este dovada compasiunii iubitoare a lui Dumnezeu pentru păcătoși. Însă nici chiar Dumnezeu nu poate schimba realitatea situației: separarea de Viață are ca rezultat moartea. A fi vinovat înseamnă a merita moartea.

Însă o legătură întreruptă cu Dumnezeu, schimbă mai mult decât statutul meu legal. Ea mă schimbă pe mine! Probabil, mult mai mult decât aș putea eu să recunosc, înstrăinarea de Dumnezeu afectează în mod direct felul cum mă văd pe mine însumi și de asemenea și felul cum îi văd pe alții. Adam și Eva deveniră imediat defensivi, apărându-se fiecare pe sine și acuzăndu-se unul pe altul. (vezi Geneza 3, 7-13). Înstrăinarea de Dumnezeu distruge valoarea mea proprie, făcându-mă extrem de centrat pe mine. Toate valorile mele devin ne-încrezătoare, hrăpărețe și exploatatoare. Devin total nepotrivit să trăiesc în societatea cerească. Dacă Hristos, printr-o minune a harului (și contrar propriei Sale înțelepciuni) m-ar duce în împărăția cerului, aș fi total necorespunzător acolo. Fiind încă păcălit de înșelăciunile lui Satana, și în felul acesta un rebel cu inima, cu siguranță aș începe problema păcatului din nou în cer.

Astfel, un alt aspect al problemei păcatului trebuie să fie înțeles.

A treia consecință a legăturii credinței întrerupte este paguba pe care păcatul o aduce organismul meu. Chiar daca uneori este mai dificil să se traseze legătura care există între corp și faptele pe care le fac în timp ce trăiesc în acest corp, aflăm sensul acestei discuții, când ne gândim la umanitatea lui Isus.

PROBLEMA PĂCATULUI

El a fost născut într-un corp întocmai ca al nostru. (vezi Filipeni 2,7.8; Evrei 2,17; 4,15; 10,5). Totuși acel trup nu L-a împiedicat să trăiască o viață de perfectă ascultare de voința Tatălui Său. Pavel se referă la acest organism vătămat de păcat, atunci când discuta despre carnea păcătoasă. (Romani 7,25; 8,6-13).

Deoarece Satana are un succes așa de mare în pervertirea energiilor și impulsurilor corpului, profitând de foame, oboseală și durere, corpul poate fi văzut ca o “sursă” a păcatului. Mai precis, el este o “ușă de acces” prin care Satana, câștigă cel mai adesea controlul asupra minții. Însă planul lui Dumnezeu trebuie să țină seana de el.

PROBLEMA PĂCATULUI

Rețineți nu numai diferitele părți ale ale problemei păcatului asa cum sunt ele ilustrate aici, ci, deasemenea si secvența lor. Căci ne așteaptăm ca soluția lui Dumnezeu să rezolve și să se potrivească cu fiecare problemă, în special, în fiecare detaliu al ei.

În decursul scurților ani ai misiunii Sale, Isus a fost mișcat de o dorință supremă: aceea de a descoperi unei lumi ce era în întuneric, lumina adevărului despre Tatăl Său. Cu exasperare dumnezeiească, El mustră pe ucenicii Săi pentru faptul că au dat greș în a vedea că viața Sa era o revelație a lui Dumnezeu Tatăl (Ioan 14, 7-11). De peste 227 de ori, numai în evanghelia lui Ioan, Isus face referire specială la Tatăl. Într-adevăr cheia pentru viața veșnică este în cunoașterea Tatălui, așa cum este relevată în viața lui Isus (Ioan 17,3).

“Neprihănitule Tată”, – striga Isus – “lumea nu Te-a cunoscut”(Ioan 17,25). El socotea că nu există tragedie mai mare decât aceea că, Singurul care merită cel mai mult să fie cunoscut și iubit, a fost așa de monstruos calomniat de către vrăjmaș. Astfel stând lucrurile, nu ne-am fi așteptat ca Isus să lovească tocmai în esența, în centrul problemei păcatului?

Apostolul Pavel a recunoscut că vestea cea mai bună pe care mințile noastre orbite de păcat ar putea-o înțelege era: “lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu”(2 Corinteni 4,4). El se bucura că Dumnezeu “ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Histos” (versetul 6).

PROBLEMA PĂCATULUI

REMEDIILE LUI DUMNEZEU

De la Geneza și până la Apocalipsa, o temă care se repetă neîntrerupt este aceea că: cunoașterea lui Dumnezeu sfărâmă puterea înșelătoare a lui Satana și este temelia pentru întreaga lucrare răscumpărătoare a lui Dumnezeu pentru omenire. Și tocmai adevărul cu privire la Dumnezeul nostru este acela care ne câștigă inimile, împăcându-ne cu El. În Hristos, “Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine” (2 Corinteni 6,19). Dumnezeu ia inițiativa, Dumnezeu trimite adevărul în Fiul Său, Singurul care putea să dezvăluie pe deplin pe Dumnezeu. Și răspunsul liber al inimii care este iluminată acum, este cunoscut ca fiind credința.

Credința este o prietenie personală cu Dumnezeu, caracterizată prin iubire și încredere. Credința devine mai matură atunci când cineva ajunge să cunoască pe Dumnezeu mai pe deplin. Totuși, unul din primele adevăruri pe care Dumnezeu doreșteca noi să le cunoaștem, este acela al viziunii Sale asupra sentinței morții ce atârnă  asupra capetelor noastre. În propriul Său Fiu, El a purtat sentința în locul nostru, așa încât  noi, să putem fără frică, să avem dreptul și accesul liber la prezența Sa (Ioan 3,16; Evrei 10,20-22). Iertarea, achitarea, îndreptățirea completă – oricum am numi-0 – exprimă un adevăr copleșitor: păcatele din trecut nu sunt o barieră pentru părtășia prezentă cu Domnul nostru. Aceasta este atitudinea Sa stabilită față de toți aceeia care au credință în El. Nu pentru că cineva dintre noi o merită pentru realizările sale, ci pentru că El ne iubește. Singura cerință este credința. Credința într-o Persoană. Nu tocmai credința în cruce, ci credința în Isus care a murit pe cruce, și astfel în Tatăl, care S-a dat pentru noi (Romani 4,5; 4,20-22; 8,32).

Credința nu numai că ne schimbă statutul nostru legal de la “vinovat” la “nevinovat” dar ea dă de asemenea lui Dumnezeu un nou acces dramatic, de a ne schimba radica eul nostru propriu. După cum înstrăinarea de Dumnezeu ne distruge prorpia noastră valoare, tot așa acum asigurarea acceptării, a primirii prezente de către Dumnezeu, o reconstruiește. Mecanismele imitatoare, centrate pe eu, pe care Satana le utilizează pentru a ne controla după voia lui, sunt acum dezbrăcate de puterea lor. Iubirea perfectă a lui Isus pentru noi a desființat orice teamă  a lepădării de către alții (1 Ioan 4, 18).

PROBLEMA PĂCATULUI

REMEDIILE LUI DUMNEZEU

Nevoia noastră interioară profundă, pentru iubire fiind zilnic satisfăcută e către iubitorul nostru Măntuitor, ne face în stare să manifestăm în exterior, și să devenim într-adevăr niște persoane iubitoare și neegosiste (1 Ioan 4,19).

PROBLEMA PĂCATULUI

REMEDIILE LUI DUMNEZEU

Această creștere în asemanare cu caracterul lui Hristos, (care adesea este numită sfințire) nu este creștere către acceptarea, primirea de către Dumnezeu, ci este creștere în cadrul acelei acceptări. Dumnezeu nu ne iubește fiindcă devenim din ce în ce asemenea Lui; noi devenim asemenea Lui deoarece noi deja știm că El ne iubește! (Romani 8, 31.38) Dragoste lui Dumnezeu este o putere care transformă.

Acum să examinăm remediul lui Dumnezeu pentru problema cărnii noastre păcătoase. Este adevărat că vom trăi în acest trup afectat de păcat până la moarte sau până în momentul celei de a doua veniri a lui Hristos, când noi toți vom fi schimbați și ni se vor da trupuri muritoare (1 Corinteni 15, 15-55). Dar cât încă trăim în aceste trupuri slăbite, avem nevoie de putere ca să nu fim stăpâniți de ele. Putem să ne alăturăm apostolului Pavel când zice:  “viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credință…” (Galateni 2, 20). Puterea iluminatoarea, întăritoare a Duhului Sfânt, ne-a eliberat, ne-a izbăvit de puterea cărnii păcătoase (Romani 8, 1-13).

În analizarea diagramei, ar fi demn de remarcat că, cuvântul “păcat” se aplică cel mai potrivit celui de al doilea dreptunghi – Legătura credinței întreruptă. Dacă această problemă este rezolvată și cineva umblă în credință, nu ar părea ceva ciudat să se indice către existența cărnii păcătoase și să se zică, că, deoarece ea rămâne până la a doua venire, cineva ar fi din această cauză un păcătos până la mutarea în cer? Este “păcatul” o funcție a minții și a credincioșiei, sau o slăbiciune a vaselor sanguine și a mușchilor obosiți?

Problema legăturii, a relației poate fi pe deplin fi pe deplin rezolvată în această viață, chiar dacă problema cărnii afectate, vătămate de păcat rămâne. Și aceasta este o parte a ceea ce Isus a venit să ne demonstreze.

4. Crucea: Momentul critic, nu sfârșitul

Până aici am discutat păcatul și mântuirea în mod abstract, utilizând diagrame și explicații. Acum, să privim la acțiunile lui Dumnezeu, la felul cum El lucrează pe tărâmul omenescului și în timp, pentru a ne caștiga înapoi la El.

Dar mai întâi câteva distincții, a ignora aceasta, înseamnă a pierde firul celor ce urmează în această carte, așa că, să  le remarcăm cu atenție.

a. Există o deosebire între câștigarea de către Dumnezeu  a marii controverse dintre Hristos și Satana, și terminarea de către Dumnezeu a marii controverse. Discuții de veacuri între o “ispășire completă” și o “ispășire incompletă” au omis această distincție. Aceia care au prezentat o ispășire completă încercâd să spună că Hristos a câștigat buruința pe cruce sunt în contradicție cu aceia care accentuează o ispășire incompletă, încercând să explice de ce răzvrătirea continuă până în zilele noastre. Astfel noi sugerăm fraza “ispășire în progres, în desfășurare”, pentru a descrie mai bine ceea ce Dumnezeu continuă să facă de la cruce încoace.

b. Există o diferență similară, între răspunsul necesar pentru mântuirea mea personală și privilegiile distincte ale cooperării cu Dumnezeu în terminarea marii controverse. În Biblie, realizările omenești nu sunt declarate ca bază pentru mântuire, dar sunt cerute ca o condiție necesară pentru terminarea controversei. Probabil cea mai multă din confuzia noastră în chestiunea comportamentului asemea lui Hristos, se naște din faptul că noi părem interesați cel mai mult în cea dintâi problemă (realizările omenești, faptele bune).

c. Tot astfel trebuie să menţinem o clară distincţie în discutarea problemei păcatului; chestiunea e: dacă discutăm atitudinea lui Dumnezeu faţă de om, sau atitudinea omului faţă de Dumnezeu. Prea adesea noi presupunem că problema păcatului este dependentă în întregime de opinia lui Dumnezeu despre om.

(“Oare El mă priveşte ca vinovat sau nevinovat?” , “Oare El mă iubeste?”). Omul a fost acela care schimbându-şi părerea despre Dumnezeu , a adus păcatul în lume. Şi opinia omului este aceea care trebuie să fie schimbată, înainte ca păcatul să poată fi eradicat de pe planetă.

Şi acum atenţia noastră se concentrează asupra crucii. Cum am putea noi să mai aducem îmbunătăţiri la acel rezumat de laudă al apostolului Pavel, al acel moment critic, la acel punct de cotitură în istoria Universului? “În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume! “. (traducerea Phillips redă astfel textul acesta din Galateni 6,14: “Doamne fereşte să mă laud despre ceva sau cinevam în afară de crucea Domnului nostru Isus Hristos, care înseamnă că lumea este un lucru mort pentru mine şi eu sunt un om mort faţă de lume.”)

Deoarece, de fapt, orice creştin stie ce s-a întâmplat pe crucea de pe Golgota să concentrăm înţelesul crucii în planul general al ispăşirii. Se ridică două întrebări: Ce a fost stabilit la cruce? Si ce a rămas încă să fie stabilit după cruce?

Ce s-a stabilit la cruce?

1. Consecinţele păcatului au fost în cele din urmă pe deplin dezvăluite. Dumnezeu a avertizat cu credincioşie pe Adam şi Eva, că păcatul avea să pricinuiască o moarte teribilă, aducând totală separare de Dumnezeu. Satana respinse însă imediat avertismentul, zicând ca aceasta nu avea să se întâmple. (Geneza 3,4). Cine a spus adevărul – Dumnezeu sau Satana? În mod strict pe baza evidenţei disponibile, putea să pară că Satana ar fi pe marginea adevărului. După toate acestea, timp de 4000 de ani, se părea ca Dumnezeu “ar fi trecut cu vedearea păcatele dinainte” (Romani 3,25), nepermiţând ca moartea să aibă loc. Desigur, dacă cineva ar fi suferit acea moarte meritată, nu ar mai fi beneficiat de demonstrarea credincioşiei lui Dumnezeu. Astfel, în îndurarea Sa, Dumnezeu reţinuse deplina şi finala consecinţă a păcatului. Însă la cruce a venit acel moment teribil, când toate aceste consecinţe pentru întreaga omenire, îşi realizează expresia lor deplină într-un Om! Şi El strigă: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” În acel moment “Îndurarea și adevărul… s-au întâlnit”. (Psalmul 85,10 K.J.V.)

A fost îndurare în faptul că Isus a murit, și nu noi. A fost adevărul în aceea că Isus a murit cu toate că Dumnezeu spusese că păcătoșii aveau să moară. Astfel un scop al crucii a fost acela “de a dovedi în timpul prezent că El Însuși este neprihănit” (Romani 3,26). Adica poți conta că Dumnezeu spune întotdeauna adevărul, chiar dacă adevărul este costisitor. (Ce putem aștepta mai mult decât aceasta; El este chiar binevoitor să suporte prețul! )

2. La cruce, natura si existența iubirii totale a lui Dumnezeu au fost pe deplin revelate. Impactul acelui sacrificiu extrem pentru răzvrătiții care nu meritau aceasta, a avut un efect electrificant pentru întregul univers. Îngerii, perceptând înțelesul lui mai rapid decât oamenii, au fost vrajiți, uimiți. (1 Petru 1,12). Crucea, jertfa lui Hristos pe ea, a sfărâmat ultima legătură de simpatie dintre Satana și oștile cerești. După ce au văzut ura puternică a lui Satana, manifestată față de Comandantul lor iubitor, în contrast complet cu iertarea plină de milă și compătimire a lui Hristos față de ucigașii Lui, oștile cerești nu aveau să mai fie niciodată înșelate de minciunile lui Satan, cu privire la caracterul lui Dumnezeu. Și raportul acelor evenimente a fost păstrat pentru noi oamenii, pentru ca să medităm la ele, și – cu ajutorul Duhului Sfânt – să putem ajunge la aceleași concluzii.

3. Murind în locul nostru, Isus a câștigat pentru noi toate drepturile, pentru ca să putem fi liberi de orice vină, când ne alăturam Lui prin legătura credinței (Romani 8,1). Acesta este marele adevăr al îndreptățirii prin credință: că Dumnezeu este dornic, nerăbdător ca să ne vadă pe toți ca și cum n-am fi păcătuit niciodată. Sentința morții pe care noi o purtăm, nu este numai anulată, ci este pe deplin ștearsă. Și acestea nu pentru că noi am fi făcut ceva care ar merita un asemenea tratament. Ea este în întregime o expresie a iubirii pline de har a lui Dumnezeu față de ce pierduți care au venit acasă! (1 Ioan 5, 11-13 ; Romani 6,23 ; Ioan 5,24)

Iertarea este o expresie concretă a atitudinii lui Dumnezeu față de păcătoși. El o oferă în dar tuturor păcătoșilor care o vor accepta încrezându-se în El. Ca membrii credincioși ai familiei lui Dumnezeu putem fi sigur că sunt iertați deoarece ne încredem în cel ce ne iartă. Iertarea este mai mult o declarație despre Dumnezeu, decât despre mine. Vestea bună nu este tocmai că eu sunt iertat, ci aceea că Dumnezeu este Iertătorul – că este o parte inerentă a naturii Sale, aceea de a mă trata în felul acesta! Aceasta este baza pentru asigurarea mea, și ea se sprijină pe ceea ce Dumnezeu este, mai degrabă decât pe ceea ce aș fi sau aș putea face eu vreodată.

În sensul cel mai strict, iertarea se ocupă cu dreptul legal al cuiva, de a se întoarce la părtășie cu Dumnezeu. Însă la nivelul practic acest gest plin de har al lui Dumnezeu, face mai mult decât doar de a deschide ușa prin care mă pot întoarce la El, ci mă împinge, mă trage prin acea ușă! Care persoană ce gândește la aceasta ar putea rezista acestor mâini deschise, întinse și străpunse de cuie pentru ea?

4. Crucea lui Hristos a garantat biruinţa Lui în marea controversă. Rezultatul final nu mai era pus în continuare sub semnul întrebării. Din acel moment, Satan era un vrăjmaş înfrânt şi Isus era Biruitorul. Deşi pentru cei care priveau, strigatul lui Isus: “S-a isptrăvit!” suna ca un geamnăt de înfrângere, el era strigătul biruitorului. (Ioan 19,30). Fiul Omului întâlnise pe prinţul acestui pământ pe propiul său teren şi plecase nebiruit de acesta. De-a lungul întregii veşnicii când cei răscumpăraţi se vor alătura zecilor de mii din ceruri în cântarea: “Vrednic este Mielul care a fost junghiat” (Apocalipsa 5,12), ei vor cunoaşte că El a fost dispus să moară chiar pentru creaţiunea Sa.

Că Hristos este biruitorul în marea controversă, este un lucru sigur. Mai rămân însă două întrebări: Cine va împărţi biruinţa cu El? Când va pretinde El acea biruinţă?

Ce rămâne să fie stabilit după cruce?

Crucea a fost momentul critic în marea controversă. Dar ea nu a fost sfârşitul. Chiar faptul că Isus nu a distrus pe Satana în dimineţa învierii şi nu a luat în căminul ceresc ceata urmaşilor Săi credincioşii, este dovada că unele aspecte ale ispăşirii sunt încă în desfăşurare. A indentifica unele din acesta aspecte nu înseamnă a deprecia crucea în vreun fel.

Aceasta este mai degrabă o mărturisire că, crucea a fost intenţionată pentru câştigarea controversei, şi nu pentru terminarea controversei, prin ea insăşi.

Să remarcăm aceşti factori adiţionali:

1. Locuitorii lumii încă nu cunosc pe deplin şi nu înteleg revelaţia mântuitoare a lui Dumnezeu în Isus. Adevărul despre Dumnezeu este preţios, pe care Dumnezeu doreşte să-i câştige înapoi la El. Acest mesaj El l-a încredinţat în mâinile poporului Său, trupul Său ce continuă să existe pe pământ. (2 Corinteni 5, 18-20). Şi El ne-a cerut să-l împărtăşim cu întreaga lume, căci El iubeşte întreaga lume (Matei 29, 21.20). Dumnezeu  intenţionează ca nici o persoană să nu ia vreo decizie, cu privire la El, fără a avea un tablou clar al aceluia care este primit, sau al aceluia care este lepădat. “Veţi cunoaşte adevărul”, – a făgăduit Isus – “şi adevărul vă va face slobozi”. (Ioan 8,32)

2. Lumea are nevoie să fie martoră a naturii autodistructive, în ultimă instanță a păcatului. Într-adevăr, când Dumnezeu lasă pe păcătoși să secere consecințele finale ale alegerii lor răzvrătite, aceasta pare în afara caracterului Său, care este iubire răbdătoare; consecințele finale sunt numite fapta Sa ciudată, lucrarea Sa străină (Isaia 28,21). Dacă Dumnezeu ar fi distrus pe Satana și adepții lui atunci când ei s-au răzvrăti prima oară, chiar îngerii cerești ar fi văzut acest lucru ca un act de putere arbitrară și ar fi slujit lui Dumnezeu din teamă. Pavel descrie cum, în contrast cu clara portretizare a adevărului despre Dumnezeu, va fi deasemenea o deplină manifestare a caracterului lui Satana și lucrării lui în zilele finale, înainte de venirea lui Isus (2 Tesaloniceni 2, 1-12). Și mai mult decât atât, scopul acestei depline revelații este nu atât că Dumnezeu poate vedea pe păcătoși în mod diferit, ci ca omenirea să poată înțelege de ce Dumnezeu îi vede așa cum îi vede. Ei au nevoie să înțeleagă de ce Dumnezeu îi vede ca fiind nepotriviți pentru compania cerului.

3. Universul are nevoie să cunoască daca metodele lui Dumnezeu de restaurare, sunt eficiente într-adevăr. Ei trebuie să vadă că El poate într-adevăr să ierte. Însă iertarea, vorbind în mod relativ, pare a fi cea mai ușoară. Ea are de-a face cu atitudinea lui Dumnezeu față de om ; și Dumnezeu este Cineva care gândește clar și nu se schimbă. Însă ce avem de spus despre atitudinea omului față de Dumnezeu? Acesta a fost întotdeauna punctul nevralgic, ce dă probleme. Mentalitatea sa a părut să fie întotdeauna înclinată în jos, gândind puțin, fiind așa de vulnerabil unei informări reale. Însă Dumnezeu și-a propus să aducă aceste minți încăpățânate, greu de mânuit, înapoi către credincioșia informată, și neschimbată față de El insuși. Nu trebuia să se acționeze prin ceva “spiritual magic” asupra creierelor noastre. Nu o apropiere printr-o loialitate realizată prin restructurarea neuronilor, ci numai prin adevăr, libertate, timp și iubire.

Dar oare va avea efect felul acesta de a lucra? Satana nu mai poate în continuare să argumenteze pe drept, că păcătoșii pocăiți nu au dreptul să se întoarcă la părtăsie cu Dumnezeu. El înțelege semnificația crucii. Dar acum el acuză ca răzvrătiții nu pot fi făcuți vrednici să rămână în compania cerului [Zaharia 3, 1-7 (vezi de asemenea Psalmul 24, 3-5 ; 1 Ioan 3,2.3 8-10)]. Și aceasta este o problemă corectă, dreaptă! Chiar dacă noi ne bucurăm în asigurarea prezentă a iertării lui Dumnezeu, stim suficient despre noi înșine, ca să ne întrebăm dacă am putea să fim onorați cu libertatea perfectă și nesfârșită a acelui loc, curat, fără “a da greș” din nou. Mulți și-au pus ca țintă acea stare de pregătire, totuși au murit pe parcurs, cunoscând foarte puțin despre principiile împărăției și stilul de viață al ei, ce rezultă din aceasta. Dar ei au cunoscut pe Domnul cerului, și El și-a rezervat dreptul de a completa procesul lor de pregătire, “rezidență la locuință”. (Să ne amintim de făgădunța făcută de Hristos tâlharului de pe cruce care era pe moarte: Luca 23, 39-43).

Însă Dumnezeu Își propusese să arate ca El este într-adevăr în stare, să pregătească un popor cares ă locuiască direct în împărăția Sa, fără să vadă moartea. (1 Tesaloniceni 4, 13-17; 1 Corinteni 15, 51-55). Nu că acestor persoane li se cere să atingă un anumit nivel înalt de neprihănire, ca să merite mântuirea! Aici nu este vorba despre ceea ce pot ei face pentru Dumnezeu, ci despre ceea ce Dumnezeu poate face pentru ei – dacă ei sunt doritori să accepte privilegiul. Pentru un anumit număr de motive (ce vor fi discutate mai târziu), cerul tânjește după astfel de oameni (Romani 8, 18-24). Pentru astfel de oameni se roagă Pavel: “Deci, fiindcă avem astfel de făgăduințe, preaiubiților, să ne curățim de orice întinare, a cărnii și a duhului și să ne ducem sfințirea până la capăt, în frica de Dumnezeu” (2 Corinteni 7,1).

4. Fiecare persoană în viață, care gândește, trebuie să fie bine informată, pentru a lua o decizie finală, pentru sau împotriva lui Dumnezeu. Îngerul din ceruri i-a spus lui Ioan, că va veni un timp când oamenii nu vor mai putea sa-și schimbe poziția, în marea controversă – căci chiar dacă sunt în viață, ei nu-și vor mai putea schimba mințile. (Apocalipsa 22, 11). Timp pentru alegere (timp de probă cum îl numim noi), nu va mai fi. Și, nu din pricină că Dumnezeu l-a închis în mod arbitrar, ci fiindcă nu va mai fi necesar. Fiecare va fi făcut o alegere finală, pentru domnia lui Satana (descrisă ca fiind “semnul fiarei”), sau pentru domnia plină de har a lui Isus, (fiind cunoscută sub numele de “Sigiliul lui Dumnezeu”). (Apocalipsa 13, 16; capitolele 17 și 18 și Apocalipsa 7, 3). Nu va mai fi în continuare teren neutru, intermediar. Nu vor mai fi persoane nedecise, rugandu-se: “Ei bine, eu de fapt nu știu pe ce cale să merg”. Chestiunile vor fi arătate clar, complet: Hristos și caracterul Lui, față în față cu Satana și caracterul lui.

Și aceasta este întreaga problemă: ar fi contrar modului de lucru al lui Dumnezeu, faptul de a aduce lumea la punctul acestei alegeri finale, fără a-i da informația adecvată pe care să-și bazeze alegerea. Astfel Isus a zis că Evanghelia “va fi propăvăduită în toată lumea, ca o mărturie pentru toate neamurile ; atunci va veni sfârșitul”. (Matei 24, 14).

Dacă Dumnezeu ar zice azi lumii: “Alegeți astăzi cui vreți să slujiți” (Iosua 24,15), cea mai mare parte din lume ar zice: “Cine este Domnul? Cum este El?”. Forțați să-și i-a hotărârea, mulți ar alege bineînțeles, împotriva Lui, deoarece, tabloul pe care îl au ei despre El este tabloul lui Satana. Și Dumnezeu nu va forța o astfel de alegere.

Așa că așteptăm. Dumnezeu își i-a timp pentru a câștiga marea controversă în mod impecabil, într-o manieră atât de corectă, încât nimeni să nu mai poată obiecta de-alungul veșniciei. Putem avea încredere în El pentru că va sfârși lupta în același mod. Chiar dacă aceasta Îi i-a mai mult timp. Dorința fierbinte a lui Dumnezeu este aceea de a aduce din nou universul la unitate și armonie; și această dorință este depășită numai de dorința Sa de a face aceasta într-un astfel de mod, încât niciodată acest lucru să nu mai fie pus la îndoială de-a lungul veșniciei. Pentru acest motiv, lucrarea ispășirii este încă în desfășurare.

5. Cine are nevoie de o judecată la sfârșitul timpului

Cele mai multe din comentariile negative care se aud despre conceptul unei judecăți la sfârșitul timpului, sunt reacții împotriva a ceea ce se poate considera numai o caricatură a judecății. Acest scenariu distorsionat, confuz cu privire la judecată, sugerează unele idei foarte ciudate despre Dumnezeu și felul cum El lucrează, și acesta merită să fie pus sub semnul întrebării de către oameni care gândesc. În diferitele lor forme aceste păreri despre judecată ar avea următorul conținut:

Dumnezeu, pur și simplu , nu-și poate forma părerea Sa cu privire la cine să fie salvat la judecată. Așa că trebuie să convoace o judecată pentru a examina dovezile, înainte de a da o hotărâre. Cărțile cu înregistrări, cărțile de amintire, sunt deschise și examinate. Pe măsură ce listele păcatelor sunt revizuite, fața Tatălui se întunecă și verdictul pare să fie pus la îndoială pentru individul în cauză. Dar Isus pășește înainte, ca și în curțile de judecată de pe pământ, pledează prin meritele îndestulătoare ale sângelui Său, împotriva justiției aspre a Tatălui și probabil, dacă credinciosul are înregistrate destul de multe fapte bune în dreptul său, Isus poate câștiga cauza. Această caricatură continuă prin a sugera că, atunci când fiecare caz e stabilit în curțile cerești, si marcat cu “acceptat” sau “respins” , acea verificare a persoanei este terminată. Magistrații divini continuă apoi cu următorul caz – aparent în ordine cronologică. Când întreaga listă a credincioșilor pocăiți a fost în felul acesta examinată, atunci judecata s-a terminat și cea de-a doua venire a lui Hristos urmează imediat pe agendă. Astfel întârzierea pentru cea de-a doua venire s-ar datora cazurilor grele din curțile cerești, sau timpului de desfășurare prea lung – după aceasta vedere asupra judecății. “Care-i cauza? ” Întrebă cu toată sinceritatea un băiat. “Nu are Dumnezeu personal ajutător la secretariatul Său? ”

Oare nu ar trebui să fim de acord că astfel de opinii despre Dumnezeu și judecata finală, ar merita sa fie puse sub semnul întrebării? Dar atunci care este vederea mai exacta? Biblia vorbește într-adevăr despre o judecată finală. Ce se decide în ea? Să privim în continuare la mai multe aspecte ale scenei din curțile cerești.

Cine sunt personajele principale?

Daniel 7 numește cele mai multe din personalitățile principale implicate în judecată (Daniel 7, 9-13). În “curtea judecătorească” vedem o oaste vastă de îngeri sfinți, interesați intens în deciziile luate cu privire la concetățenii lor de viitor. La pupitrul principal al judecătorilor, este, desigur Tatăl, descris cu toate demnitățile ce se potrivesc poziției Sale. Apoi Isus, îmbrăcat după cum observăm, în umanitatea Sa, este adus ca să îndeplinească rolul de avocat al apărării.

Trebuie să observăm corect de la început, că în toate deciziile referitoare la cei răscumpărați, Isus și Tatăl nu sunt adversari. Din contră, Ei sunt în totalitate uniți, de partea celor răscumpărați (A se vedea Romani 8, 33.34; și Matei 7, 7-9). Și mai mult decât atât, Isus a mers atât de departe, încât a spus că El nu se va ruga către Tatăl în favoarea ucenicilor Săi (Ioan 16, 26.27), ca nu cumva ei să înțeleagă greșit, și să creadă că Tatăl ar avea nevoie să fie înduplecat ca să împlinească cererile lor. Nu există nemurire în Dumnezeu – nimic de felul aceasta în această privință!

Atunci, cine ocupă poziția de acuzator – de adversar împotriva lui Dumnezeu și a planului Său de a răscumpăra omenirea? Cine altul decât adversarul însuși (1 Petru 5,8), acuzatorul fraților (Apocalipsa 12,10), acela care întotdeauna a stat împotriva aleșilor lui Dumnezeu, și s-a certat cu Dumnezeu cu privire la alegerea Sa a celor răscumpărați? (Zaharia 3, 1-7). Satan este adversarul în curtea de judecată din cer.

Deranjat de obiecțiunile lui continue (din cauza motivelor sale cu prejudecăți împotriva Judecătorului), Dumnezeu încă tratează acuzațiile sale cu respect. Nu a fost niciodată metoda lui Dumnezeu de a-l alunga pe vrăjmaș – de a-i ordona să tacă, prin propriul Său statut de superioritate. Și nici nu șterge Dumnezeu vreodată dovezile împotriva poporului Său, ca o metodă de a câștiga cazul. Și El procedează așa pentru că, după cum vă amintiți, problema principală în joc în marea controversă, nu este destinul persoanelor individuale ci caracterul și metodele Judecătorului Însuși! Examinarea minuțioasă a fiecărei decizii a lui Dumnezeu nu este atât de mult pentru că Satana dorește ca încă unul în plus să i se alăture lui în iazul de foc, ci fiindcă el speră să prindă pe Judecătorul Însuși într-o faptă incorectă – un verdict ce nu se poate justifica. Aceasta a fost întotdeauna ținta lui.

Care sunt problemele în judecată?

Probabil că nici o parte a Scripturii nu ilustrează mai bine chestiunile de la judecată, așa cum o face cartea lui Iov. Deși pare surprinzător, unii dintre noi simt că rolul principal al acestei cărți din Biblie, nu este doar de a aduce alinare în timpul de încercare și necaz (deoarece Iov într-adevăr nu a obținut mult din aceasta), ci mai degrabă să ne ajute să percepem problemele cosmice de la judecată. Deoarece suntem deja familiarizați cu relatarea lui Iov, să notăm câteva observații de perspicacitate în carte:

    1. Cadrul pentru această carte este un dezacord puternic între felul cum privește Dumnezeu și felul cum privește Satana pe un om. Dovada comportamentului lui Iov este vizibilă pentru amândoi, și nu acesta este pus la îndoială în mod serios. Mai degrabă, motivele interioare ale inimii sunt disputate.
    2. De fapt, Satana, aduce acuzația că nu există credință adevărată, nefalsificată; așa că Dumnezeu, ca să-și capete adepți trebuie să-și obțină loialitatea lor: nimeni, – pretindea Satana nu va sluji lui Dumnezeu numai din dragoste pentru El, ci mai degrabă pentru lucrurile pe care ei le pot obține de la El. Credința veritabilă, centrată pe Dumnezeu, – insista el – este un mit și se dă de gol când apar greutăți și este pusă la încercare.
    3. Privită în felul acesta, acuzația este de fapt contra lui Dumnezeu mai degrabă decât împotriva lui Iov. Satana voia pur și simplu să-l folosească pe Iov ca să-și dovedească acuzația, că metodele lui Dumnezeu de a câștiga loialitatea, nu vor avea succes. Satan intenționa ca rezultatul încercării, deși inițial reflecta în mod rău pe Iov, să reflecte rău pe Însuși Dumnezeu. Avea să-L prezinte pe Dumnezeu că și-a pus greșit încrederea în Iov, ca și cum motivele de a-Și pune încrederea sunt într-adevăr nedemne de încredere. [În acest sens, judecata finală, deși se concentrează pe cazurile individuale, este de fapt o judecată despre Dumnezeu! Strigătul primului înger “Ceasul judecății lui a venit” (Apocalipsa 14,7) are în felul acesta o dublă semnificație: deși Dumnezeu tratează cazuri individuale, este propriul lui caz, care va rezulta în cele din urmă în dezvinovățirea Lui prin modul în care El tratează aceste cazuri. Vom discuta mai pe larg despre aceasta în capitolele ce urmează].
    4. Dumnezeu a fost acela care l-a desemnat pe Iov pentru judecată. (Iov 1,8). Aceasta era declarația Sa de încredere; El credea că Iov va sta ferm sub încercarea de foc. Dumnezeu a adus în față numele lui Iov pentru examinare, nu pentru că El dorea să-și facă o părere despre Iov, ci pentru că El deja își formase părerea cu privire la Iov, și credea că și alții aveau să se unească cu El, și vor fi de acord că încrederea Sa a fost corect plasată.
      Acesta este un concept vital pentru înțelegerea judecații finale. Judecata nu este un timp în care Dumnezeu să decidă care sunt ai Lui. Domnul deja cunoaște pe cei ce sunt ai Lui (2 Timotei 2,19). Mai degrabă, judecata este un timp în care El să-și apere deciziile pe care deja le-a luat. Este un timp când El poate spune atât lui Satana cât și universului spectator: “Cred în poporul Meu și în realitatea credinței adevărate, neprefăcute. Cred că ei au fost pe deplin restaurați la credincioșie de nezdruncinat și se poate pune încrederea în ei pe vecie, fără a fi în continuare necesară schimbarea caracterelor lor. Sunt încrezător că ei vor sta credincioși sub cele mai severe probe, sub cele mai aspre încercări” (Zaharia 13, 8.9). Și pentru a sublinia încrederea Sa, El se va ridica și va părăsi Sanctuarul din care El își îndeplinește misiunea de iertare a păcatelor lor specifice (Daniel 12,1). Căci El știe că ei nu vor da greș din nou prin neîncredere și rebeliune.
    5. Iov a rămas loial lui Dumnezeu și a fost lăudat de Dumnezeu  la sfârșit, pentru un singur fapt: încrederea sa în Dumnezeu. Nu există nici o dovadă că Iov ar fi înțeles vreodată motivul pentru care au venit calamitățile asupra lui. Cei trei prieteni ai lui l-au sfătuit în mod amănunțit, să accepte o interpretare care ar fi portretizat pe Dumnezeu ca acționând după filozofia: răsplătirea – pentru evlavie, pedepsire – pentru rău.

Dar Iov nu a acceptat această interpretare, deoarece el cunoștea mai bine pe Dumnezeu! Și deși el nu avea o interpretare mai sigură ca să ofere în schimb, s-a încrezut în Dumnezeu oricum.

Aceasta va fi experiența acelora pe care Dumnezeu îi va scoate în relief, ca evidență a puterii Sale restauratoare în judecata finală. (Iov 13,5; 23,6.7.10; 27,2-6; Țefania 3,11-13 ).

Care este dovada utilizată în judecată?

Biblia vorbește în mod frecvent despre cărțile de amintire din ceruri, care vor fi utilizate la judecată. (Daniel 7,10; Exodul 32,32; Psalmul 56,8; 69,28; 139,16; Maleahi 3,16) Și este sigur că acțiunile, faptele unei persoane, sunt o parte a aceste înregistrări și vor fi luate în considerație în judecată. (Romani 14,10; 2 Corinteni 5,10). Unii au găsit aceasta ca fiind o chestiune ce-i nedumerește, având în vedere alte două întrebări: De ce are nevoie Dumnezeu de rapoarte – nu are El o memorie perfectă? Și de ce păstrează urmele faptelor – nu zice Biblia că suntem mântuiți fără faptele noastre?

Răspunsul la prima întrebare ar putea fi sugerat în cuvintele Domnului către Samuel, atunci când încerca să evalueze care dintre fiii lui Isai avea să fie cel mai bun ca împărat: „Domnul nu vede cum vede omul; omul se uită la înfățișarea exteriioară, da Domnul privește la inimă.” (1 Samuel 16,17). Dumnezeu Își amintește în mod pefect și păstrează evidența în mod exact. dar să ne amintim, judecata nu este în realitate de dragul lui Dumnezeu. Ea este pentru aceia mai neînsemnați din univers, care nu pot citi inima și de aceea trebuie să fie convinși pe baza evidenței care le dă o înțelegere a ei: înfățișarea exterioară a faptelor și actiunilor.

Referitor la mântuirea fără fapte; pentru a fi mai preciși, Bibila zice despre Dumnezeu că: „El ne-a mântuit… nu pentru faptele noastre”. (2 Timotei 1,9). Adică faptele omului nu au fost și nu vor fi niciodată o bază meritoare pentru mântuire. Răspunsul dorit de Dumnezeu de la noi nu este acela de a face fapte care să câștige favoarea Lui, ci ca noi să răspundem cu încredere la favoarea deja acordată. Astfel, în gândirea lui Dumnezeu, în aprecierea Lui, credința veritabilă și faptele care rezultă din credință, sunt una și aceeași. El poate judeca pe una sau pe cealaltă și să ajungă la același rezultat. Însă apostoul Icov exprimă o cunoscută plângere – aceea că multi oameni marturisesc numai cu gura credința. (Icov 2, 14-24). El cere pe drept, sa vadă fapte vii, reale, ca o evidență a credinței – o cerință pe care Dumnezeu o vede încă valabilă la judecată.

Astfel de dragul oricui altcineva, El păstrează urmele faptelor. El nu are nimic de ascuns. El nu are nici o intenție să propună pentru judecată, pe cineva a cărui credință nu poate fi justificată de faptele lui.

Încă o data, opinia omului despre Dumnezeu și nu opinia lui Dumnezeu despre om, este aceea care are nevoie să fie schimbată înainte ca marea judecată să poată fi terminată. Astfel, scopul judecății nu este acela de a-L ajuta pe Dumnezeu să-și formeze o opinie despre om, ci pentru ca omul să-L vadă pe Dumnezeu în adevărata lumină, corect și iubitor, în stabilirea problemelor finale; ca omul să-și formeze o opinie loială, de neschimbat despre Dumnezeu!

6. Rolul unui popor curat în judecată

„Deci fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiți voi, printr-o purtare sfântă și evlavioasă, așteptând și grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea. De aceea, preaiubiţilor, fiindcă aşteptaţi aceste lucruri, siliţi-vă să fiţi găsiţi înaintea Lui fără prihană, fără vină, şi în pace.” (2 Petru 3, 11-14).

În felul acesta apostolul Pavel se face purtător de cuvânt al unei teme familiare: un popor curat și sfânt, care este întru-câtva legat de aceste evenimente finale. Și fiindcă aceste evenimente finale sunt foarte apropiate, nu ar trebui cruțat nici un efort pentru a fi gata în vederea lor.

Dar de ce? Și-a ridicat brusc Dumnezeu „standardul Său înalt” de mântuire pentru aceia care au nefericirea să trăiască în aceste zile din urmă? Cu greu s-ar putea afirma aceasta! Să examinăm această problemă în felul următor:

Ce înseamnă sfințenia?

Sfințenia nu înseamnă ajungerea la un anumit nivel de evlavie, dincolo de care nu mai există loc pentru creștere (Filipeni 3, 12.13). Într-adevăr, deoarece creșterea după chipul lui Hristos va preocupa pe cel răscumpărat de-a lungul întregii veșnicii, El dorește ca noi să fim dornici pentru această creștere chiar acum. Unii au descris-o ca „dispoziția perfectă de a te lăsa să fii vindecat” sau ca o constantă bunăvoință de a zice „da” la orice ne ofetă Dumnezeu. Ea înseamnează s-o terminăm cu totul cu răzvrătirea noastră, ca El să poată să ne învețe mereu mai deplin căile Sale în veșnicie. Sfințenia, după cum a exprimat-o cineva, înseamnă a fi predat cu totul lui Dumnezeu. Sfințenia are scopul de a impresiona pe Dumnezeu…

Creștinul nu cauta sfințenia, pentru ca Dumnezeu sa aibe o părere mai bună despre el; căci el știe că deja este „primit în Preaiubitul Său” (Efeseni 1,6). Opinia lui Dumnezeu despre creștin este identică cu opinia Sa despre iubitul Lui Fiu, și nu există nimic, absolut nimic ce omul poate face, ca s-o îmbunătățească!

Ci, ca să informeze lumea…

Creștinul nu caută sfințenia vieții pentru ca Dumnezeu să gândească mai bine despre el, ci pentru ca lumea să gândească mai bine despre Dumnezeu pe care ei Îl văd prin el. Creștinul detestă păcatul în viața lui, nu din cauză că el se teme că Dumnezeu va gândi mai puțin la el, ci că el se teme că prietenii lui vor gândi mai puțin la Dumnezeu din pricina păcatelor lui. El știe de fapt că unii oameni se vor decide să glorifice sau nu pe Tatăl, bazați pe felul cum el lasă lumina din caracterul lui să strălucească. (Matei 5,16). El se alătura lui Pavel în admiterea cu sobrietate și totuși cu bucurie, că „noi suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos… ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” (2 Corinteni 5,20).

În evanghelia după Ioan, când se relateazză rugăciunea lui Isus pentru ucenicii Săi, se găsește o line logică, constrângătoare. La sfârșitul lucrării Sale pământești, Isus raporta cu recunoștiță că El a „sfârșit lucrarea pe care Dumnezeu I-o dăduse de făcut” (Ioan 17,4). Și care era acea lucrare? „Am făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume” (vers. 6). Însă apare o tranziție: „Eu nu mai sunt din lume, dar ei sunt din lume” (vers. 11). Deoarece El pleca, îi însărcina (ca trup al Lui) să continue aceeași misiune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis si Eu pe ei în lume” (vers. 18).

Tocmai pentru acest motiv, creștinul se consacră pe sine ca să trăiască adevărul, întocmai după cum Isus s-a consacrat pe Sine în adevăr. (vers. 17). Și tocmai pentru acest motiv, Pavel se ruga, ca, credincioșii să poată fi „umpluți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3,19); deoarece Pavel știa că motivul era ca „domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi prin Biserică, înțelepciunea nespuns de felurită a lui Dumnezeu” (Efeseni 3,10).

Și pentru a demonstra puterea de restaurare a lui Dumnezeu.

Creștinii cântă: „Există putere, putere, putere făcătoare de minuni… în prețiosul sânge al Mielului”. Și Satan ironizează din colțul lui: „Nu există putere în sânge! Privește la felul cum trăiesc ei!” Cine spune adevărul? Ați putea hotărî făcând o trecere în revistă printre creștinii ce mărturisesc cu gura?

Satana ironizează pe Isus cu păcatele noastre. Vrajmașul batjocorește pe Acela pe care noi Îl iubim! Îngerul a făgăduit că Isus ne va „mântui de păcatele noastre” (Matei 1,12). Dar șarpele cel vechi râde și zice: „Dacă El vă mântuiește, totuși, aceasta va fi în păcatele voastre”. Și unii creștini se furișează în colturile lor, suspinând: „Ei bine, sper că iertarea este tot ce aș putea aștepta”.

Pentru motive cunoscute cel mai bine de El, de inima Sa plină de iubire infinită, Dumnezeu a fost îngăduitor, a acceptat să fie stânjenit de tărăgănarea poporului Său în a trăi viața lui Hristos. El tănjește după un popor care să își ia privirea de la ei înșiși și să recunoască că ei sunt: „o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestească puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”(1 Petru 2,9).

Motivele unui popor sfânt.

„Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toți… pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei”. (2 Corinteni 5,14.15). Acestea sunt niște versete ce merită a fi explicate.

[…] va urma…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s